După Matei 23:1-39
Note de studiu
s-au așezat pe scaunul lui Moise: Sau „și-au atribuit locul lui Moise”. Scribii și fariseii pretindeau cu îngâmfare că, la fel ca Moise, aveau autoritatea de a interpreta legea lui Dumnezeu.
poveri grele: Expresia se referă, din câte se pare, la legile și la tradițiile orale care erau împovărătoare.
nu vor să le clintească nici măcar cu degetul: Această expresie s-ar putea referi la faptul că conducătorii religioși nu erau dispuși să renunțe nici măcar la o mică regulă pentru a ușura povara pe care o puseseră pe umerii oamenilor.
filacterele: Adică niște casete cu pasaje din Scripturi, purtate ca să ofere protecție. Aceste casete mici de piele, care conțineau patru pasaje din Lege (Ex 13:1-10, 11-16; De 6:4-9; 11:13-21), erau purtate de bărbații evrei pe frunte și pe brațul stâng. Această practică își avea originea în interpretarea literală a îndrumării date de Dumnezeu israeliților în Ex 13:9, 16 și în De 6:8; 11:18. Isus i-a condamnat pe conducătorii religioși pentru că își măreau filacterele ca să-i impresioneze pe alții și pentru că le considerau în mod greșit talismane, sau amulete, protectoare.
își lungesc franjurii: Așa cum se arată în Nu 15:38-40, israeliților li s-a poruncit să-și facă la poalele veșmintelor o margine cu franjuri. Însă, ca să se scoată în evidență, scribii și fariseii își făceau franjuri mai lungi decât toți ceilalți.
scaunele din față: Sau „scaunele cele mai bune”. Din câte se pare, președinții sinagogii și oaspeții de seamă stăteau așezați aproape de locul unde se țineau sulurile Scripturilor, în partea din față a sinagogii, unde puteau fi văzuți de toți cei prezenți. Aceste locuri de seamă erau rezervate, se pare, pentru astfel de persoane importante.
piețe: Sau „locuri de adunare”. Termenul grecesc agorá este folosit aici cu referire la un spațiu deschis, unde se cumpărau și se vindeau mărfuri și unde se țineau adunări publice. Astfel de piețe existau în orașele mari și mici din Orientul Apropiat și din lumea greco-romană.
Rabi: Acest cuvânt înseamnă literalmente „marele meu” și provine din termenul ebraic rav, care înseamnă „mare”. În limbajul obișnuit, „rabi” însemna „învățător” (Ioa 1:38), dar cu timpul a ajuns să fie folosit ca titlu onorific. Unii bărbați instruiți, precum scribii și învățătorii Legii, le pretindeau oamenilor să li se adreseze cu acest titlu.
tată: Isus interzice aici folosirea termenului „tată” ca titlu onorific sau religios pentru a li se da onoare oamenilor. Același lucru este valabil și cu privire la titlul „părinte”, care provine din limba latină.
conducători: Termenul grecesc folosit aici este sinonim cu termenul „învățător”, din versetul 8. În acest context se referă la cei care oferă îndrumare și instruire, la conducătorii spirituali. Termenul era folosit, probabil, ca titlu religios.
Conducătorul: Întrucât niciun om imperfect nu poate fi Conducătorul spiritual al adevăraților creștini, Isus este singurul care are dreptul să poarte acest titlu. (Vezi nota de studiu de la cuvântul conducători, din acest verset.)
Cristosul: În limba greacă, în acest verset, titlul „Cristos”, care înseamnă „Unsul”, este precedat de articolul hotărât. Aceasta arată că Isus era promisul Mesia, cel care fusese uns pentru a îndeplini un rol special. (Vezi notele de studiu de la Mt 1:1 și 2:4.)
slujitorul: Vezi nota de studiu de la Mt 20:26.
Vai de voi: Acesta este primul „vai” dintr-o serie de șapte „vaiuri” rostite de Isus împotriva conducătorilor religioși din zilele sale. Prin acestea, Isus îi demască drept ipocriți și călăuze oarbe.
Ipocriților: Vezi nota de studiu de la Mt 6:2.
închideți Regatul: Sau „închideți ușa Regatului”. Expresia arată că acei conducători religioși îi împiedicau pe oameni să intre în Regat.
În unele manuscrise aici apar cuvintele: „Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi devorați casele văduvelor și faceți rugăciuni lungi de ochii lumii. De aceea veți primi o condamnare mult mai mare”. Totuși, acest verset nu apare în manuscrisele cele mai vechi și mai importante. Cuvinte asemănătoare pot fi găsite însă în Mr 12:40 și în Lu 20:47, ca parte a textului inspirat. (Vezi Ap. A3.)
prozelit: Sau „convertit”. Termenul grecesc prosḗlytos desemnează un neevreu convertit la iudaism. În cazul bărbaților prozeliți, convertirea presupunea și circumcizia.
bun de Gheenă: Lit. „un fiu al Gheenei”, adică cineva care merită distrugerea veșnică. (Vezi Glosarul, „Gheenă”.)
Nebuni și orbi: Sau „Nebuni orbi”. În terminologia biblică, cuvântul „nebun” se referă în general la o persoană care respinge cu dispreț ceea ce este rațional și adoptă o conduită ce sfidează principiile morale și normele drepte ale lui Dumnezeu.
zeciuială din mentă, din mărar și din chimen: Conform Legii mozaice, israeliții trebuiau să dea zeciuială, sau a zecea parte, din recoltele lor. (Le 27:30; De 14:22) Deși Legea nu prevedea în mod concret că trebuiau să dea zeciuială din plante precum menta, mărarul și chimenul, Isus nu a contestat această tradiție. Mai degrabă, el i-a mustrat pe scribi și pe farisei pentru că se concentrau la aspectele minore ale Legii în loc să promoveze principiile care stăteau la baza ei, precum dreptatea, îndurarea și fidelitatea.
care strecurați țânțarul, dar înghițiți cămila: Țânțarul era una dintre cele mai mici ființe necurate cunoscute de israeliți, iar cămila, una dintre cele mai mari. (Le 11:4, 21-24) Isus folosește aici o hiperbolă cu nuanță ironică. El spune despre conducătorii religioși că își strecoară băuturile ca să nu se pângărească din punct de vedere ceremonial din cauza unui țânțar, dar, în același timp, ignoră chestiuni mai importante ale Legii, ceea ce s-ar putea compara cu înghițirea unei cămile.
mormintelor văruite: În Israel exista obiceiul de a se vărui mormintele pentru ca nu cumva trecătorii să se atingă din greșeală de vreun mormânt și astfel să se pângărească din punct de vedere ceremonial. (Nu 19:16) În Mișna (Șekalim 1:1) se spune că mormintele erau văruite în fiecare an, cu o lună înainte de Paște. Isus a folosit această expresie ca metaforă pentru a evidenția ipocrizia scribilor și a fariseilor.
nelegiuire: Vezi nota de studiu de la Mt 24:12.
mormintele: Sau „mormintele de amintire”. (Vezi Glosarul, „Mormânt de amintire”.)
Terminați deci ce au început strămoșii voștri: Lit. „Umpleți măsura strămoșilor voștri”. Această expresie idiomatică din limba greacă înseamnă „a termina de umplut un recipient pe care altcineva a început să-l umple”. Isus nu le poruncea conducătorilor evrei să termine ceea ce începuseră strămoșii lor. Mai degrabă, el prezicea, folosind o ironie, că ei aveau să-l omoare, așa cum strămoșii lor îi omorâseră pe profeții lui Dumnezeu din vechime.
Șerpi, pui de vipere: Satan, „șarpele cel vechi” (Re 12:9), este, în sens spiritual, tatăl celor ce se împotrivesc închinării curate. Prin urmare, Isus i-a numit pe bună dreptate pe acești conducători religioși „șerpi, pui de vipere”. (Ioa 8:44; 1Io 3:12) Răutatea lor a avut asupra altora un efect devastator pe plan spiritual, ca o otravă letală. Expresia „pui de vipere” a fost folosită și de Ioan Botezătorul. (Mt 3:7)
Gheenei: Vezi nota de studiu de la Mt 5:22 și Glosarul.
învățători publici: Sau „persoane instruite”. Termenul grecesc grammateús este redat prin „scrib” când se referă la învățătorii Legii. Însă aici, Isus vorbea despre discipolii săi, care aveau să fie trimiși să-i învețe pe alții.
sinagogile: Vezi Glosarul, „Sinagogă”.
de la sângele lui Abel, un om drept, până la sângele lui Zaharia: Această afirmație a lui Isus îi includea pe toți martorii lui Iehova menționați în Scripturile ebraice care au fost uciși, începând de la Abel, menționat în prima carte (Ge 4:8), până la Zaharia, menționat în cartea Cronici (2Cr 24:20), aceasta fiind ultima carte din canonul evreiesc tradițional. Prin urmare, când Isus a spus ‘de la Abel până la Zaharia’, el a spus, de fapt, „de la primul până la ultimul”.
fiul lui Barachia: În 2Cr 24:20, unde se vorbește despre același Zaharia, se spune că acesta a fost „fiul preotului Iehoiada”. S-a sugerat fie că Iehoiada a avut două nume, așa cum au avut și alte persoane menționate în Biblie (compară Mt 9:9 cu Mr 2:14), fie că Barachia a fost bunicul lui Zaharia ori un strămoș mai îndepărtat.
pe care l-ați ucis: Chiar dacă nu acei conducători religioși l-au ucis pe Zaharia, Isus i-a considerat răspunzători pentru că aveau aceleași intenții criminale ca strămoșii lor. (Re 18:24)
între sanctuar și altar: Conform cu 2Cr 24:21, Zaharia a fost ucis „în curtea casei lui Iehova”. Altarul ofrandei arse se afla în curtea interioară, în fața intrării în sanctuar. (Vezi Ap. B8.) Prin urmare, afirmația lui Isus este în armonie cu ceea ce se spune în 2Cr 24:21.
Adevărat: Vezi nota de studiu de la Mt 5:18.
Ierusalim, Ierusalim: Potrivit cu Lu 13:34, Isus mai rostise aceste cuvinte cu ceva timp mai înainte, când se afla în Pereea. Cuvintele din acest verset le-a rostit în 11 nisan, în ultima săptămână a serviciului său pământesc. (Vezi Ap. A7.)
Iată: Vezi nota de studiu de la Mt 1:20.
Casa: Adică templul.
părăsită și lăsată vouă: Unele manuscrise antice adaugă cuvântul „pustiită”, astfel că expresia ar putea fi redată prin „vă este lăsată pustiită”.
Multimedia
Filactera este o casetă mică de piele, conținând fâșii de pergament pe care sunt scrise patru pasaje din Scripturi, și anume Ex 13:1-10, 11-16; De 6:4-9; 11:13-21. La un moment dat după întoarcerea evreilor din exilul babilonian, a apărut obiceiul ca bărbații să poarte astfel de casete în timpul rugăciunii de dimineață, excepție făcând zilele de sărbătoare și de sabat. Fotografia prezintă o filacteră originală, datând din secolul I e.n. Aceasta a fost găsită în una dintre peșterile de la Qumran. În imaginea alăturată se poate vedea cum arăta, probabil, o astfel de filacteră când era nouă.
În secolul I, oamenii obișnuiau să mănânce stând întinși la masă. Toți cei aflați la masă se sprijineau cu cotul stâng pe o pernă și luau alimentele cu mâna dreaptă. Potrivit obiceiului greco-roman, într-o încăpere tipică de luat masa erau trei divane așezate în jurul unei mese joase. Romanii numeau acest tip de cameră „tricliniu” (termenul latin triclinium provenind dintr-un termen grecesc care înseamnă „cameră cu trei divane”). La o astfel de masă încăpeau, în general, nouă persoane, câte trei pe un divan. Însă, cu timpul, au început să se folosească divane mai lungi, pe care puteau sta mai multe persoane. În mod tradițional, fiecare loc din încăperea de luat masa indica un anumit grad de onoare atribuit cuiva. Un divan reprezenta poziția cea mai puțin onorabilă (A), unul reprezenta poziția intermediară (B), iar altul cea mai onorabilă poziție (C). Și locurile de pe divan aveau diferite grade de importanță. Fiecare persoană aflată la masă era considerată superioară celei de la dreapta ei și inferioară celei de la stânga. La un ospăț oficial, gazda stătea, de regulă, pe primul loc (1) de pe divanul cel mai puțin onorabil. Locul de onoare era al treilea (2) de pe divanul din mijloc. Deși nu se știe cu exactitate în ce măsură evreii adoptaseră acest obicei, se pare că Isus a făcut aluzie la el când și-a învățat discipolii despre importanța umilinței.
Reconstituirea prezentată în acest material video se bazează, în parte, pe ruinele unei sinagogi din secolul I, descoperite la Gamla (Gamala), oraș situat la aproximativ 10 km nord-est de Marea Galileei. Nicio sinagogă din secolul I nu a rămas intactă până în zilele noastre; din acest motiv, nu se știe sigur cum arătau sinagogile la vremea aceea. Sinagoga prezentată în acest material video include anumite elemente care, fără îndoială, se regăseau în multe sinagogi.
1. Scaunele din față, sau locurile cele mai bune din sinagogă, erau situate, probabil, pe platforma vorbitorului sau lângă aceasta.
2. Platforma de unde se citea din Scripturi putea fi poziționată diferit de la o sinagogă la alta.
3. Locurile situate de-a lungul peretelui le erau rezervate, se pare, celor care aveau o poziție importantă în comunitate. Ceilalți stăteau, probabil, așezați pe covorașe puse direct pe pardoseală. Din câte se pare, sinagoga din Gamla avea patru rânduri de locuri.
4. Arca, un fel de dulap sau de ladă, în care se țineau sulurile sacre, se găsea, probabil, pe peretele din spate.
Modul în care erau dispuse locurile în sinagogă le amintea mereu celor prezenți că unii ocupau o poziție mai importantă decât alții – subiect pe care discipolii lui Isus l-au adus în discuție de multe ori. (Mt 18:1-4; 20:20, 21; Mr 9:33, 34; Lu 9:46-48)
Această reprezentare include anumite caracteristici ale unei sinagogi din secolul I, descoperite la Gamla (Gamala), oraș situat la circa 10 km nord-est de Marea Galileei. Imaginea ne ajută să ne facem o idee despre cum arăta o sinagogă la vremea aceea.
Valea lui Hinom, numită „Gheena” în greacă, este o ravenă situată la sud și sud-vest de anticul Ierusalim. În zilele lui Isus, în această vale se ardeau gunoaiele, astfel că ea a devenit un simbol potrivit pentru distrugerea completă.
În fotografie se pot vedea Valea lui Hinom (1), numită „Gheena” în Scripturile grecești creștine, și Muntele Templului (2), unde, în secolul I, se afla complexul templului evreiesc. În prezent, cel mai impozant edificiu de pe Muntele Templului este sanctuarul islamic numit Domul Stâncii. (Vezi harta de la Apendicele B12.)
Menta este folosită încă din cele mai vechi timpuri drept plantă medicinală și condiment. Termenul grecesc hēdýosmon, tradus prin „mentă” (literalmente „cu miros plăcut”), era folosit, se pare, cu referire la toate tipurile de mentă existente în Israel și Siria, printre care menta calului (Mentha longifolia). Mărarul (Anethum graveolens) se cultivă pentru semințele lui aromate, care sunt folosite atât la condimentarea mâncărurilor, cât și la tratarea afecțiunilor stomacului. Chimenul (Cuminum cyminum), o plantă din familia umbeliferelor (din care fac parte și morcovul și pătrunjelul), este cunoscut mai ales pentru semințele lui puternic aromate. Acestea sunt folosite în Orientul Apropiat și în alte regiuni drept condiment pentru pâine, prăjituri, tocane și chiar băuturi alcoolice.
În zilele lui Isus, cămila era cel mai mare animal domestic din regiune. Cămila despre care vorbește Biblia este, fără îndoială, dromaderul (Camelus dromedarius), sau cămila cu o singură cocoașă. Cămila este menționată prima dată în Biblie în Geneza 12:16, unde se arată că Avraam a locuit o vreme în Egipt și a primit multe astfel de animale de povară.
Atât Ioan Botezătorul, cât și Isus i-au numit pe scribi și farisei „pui de vipere” deoarece învățăturile lor false erau ca un venin ucigător pentru oamenii care aveau încredere în ei. (Mt 3:7; 12:34) În fotografia alăturată se poate vedea o viperă cu coarne (Cerastes cerastes), care se recunoaște ușor după cele două coarne mici și ascuțite, situate deasupra fiecărui ochi. Alte specii periculoase de vipere întâlnite în Israel sunt vipera cu corn (Vipera ammodytes), din Valea Iordanului, și vipera palestiniană (Vipera palaestina).
Cel mai îngrozitor instrument pentru biciuire era flagelul. Acesta era format din câteva funii sau curele din piele prinse de un mâner. Pe curele erau fixate bucăți ascuțite de os sau de metal pentru ca loviturile să fie și mai dureroase.
Isus a prezentat o imagine emoționantă când a asemănat grija protectoare cu care o cloșcă își adună puii la adăpostul aripilor ei cu grija sa profundă față de locuitorii Ierusalimului. Cu altă ocazie, Isus a făcut referire la un fiu care îi cere tatălui său un ou. (Lu 11:11, 12) Ambele exemple arată că, în secolul I, găinile erau păsări des întâlnite în gospodăriile din Israel. Termenul grecesc órnis, care apare în Mt 23:37 și în Lu 13:34, poate desemna orice pasăre, sălbatică sau domestică. În acest context însă, se crede că termenul se referă la găină, cea mai comună și mai utilă pasăre domestică.