Chiar e un copac?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

PRINTRE arbuştii din peisajul neospitalier al Australiei, baobabul, mai mult lat decât înalt, pare ciudat, ba chiar urât. Lipsiţi de frunze în sezonul uscat, baobabii ajunşi la maturitate aduc mai degrabă cu nişte creaturi ciudate, ale căror tentacule se înalţă spre cer, decât cu nişte arbori. O legendă a aborigenilor spune că, fiind blestemat, copacul a fost întors cu capul în jos!

Însă baobabii tineri sunt subţirei şi plăcuţi la privit. Dar, pe măsură ce îmbătrânesc, trunchiul lor gri se umflă, se zbârceşte şi se umple de cicatrice. „Arată de parcă ar suferi de cine ştie ce boală“, scria exploratorul George Grey în 1837, vorbind despre baobabi. De ce sunt baobabii atât de diferiţi de majoritatea celorlalţi copaci? Şi de ce sunt preţuiţi şi iubiţi de locuitorii outback-ului australian, mai ales de aborigeni?

Cu cât mai scurt, cu atât mai bine

Baobabul creşte în Africa, în Madagascar şi în nord-vestul Australiei. Însă, în timp ce în majoritatea ţărilor i se zice baobab, australienii îi spun de multă vreme boab, şi asta pentru că localnicilor le plac enorm prescurtările. Motivul? „Ca să nu le intre vreo muscă în gură“, cum zic unii aborigeni cu umor! Prin urmare, boab-ul, numele prescurtat al baobabului, a intrat imediat în vocabularul localnicilor.

Baobabului i se mai zice „arborele şobolanilor morţi“. Cum de a primit un astfel de nume, deloc măgulitor? De la distanţă, păstăile ce se leagănă bătute de vânt seamănă cu nişte şobolani morţi atârnaţi de cozi în copac. Mai mult, când inflorescenţele sunt zdrobite ori lovite, ele încep imediat să fermenteze şi să miroasă a carne stricată. Florile sănătoase sunt însă albe, mari şi răspândesc un parfum plăcut.

Conceput pentru condiţii extreme

Baobabului îi priesc condiţiile din îndepărtata regiune Kimberley a Australiei de Vest, dar şi cele din statul vecin, Teritoriul de Nord. Aici, sezonul musonic ploios, care este relativ scurt, alternează cu sezonul uscat.

Capacitatea baobabului de a-şi reveni după ce a suferit o traumă este bine cunoscută. Mulţi baobabi trăiesc sute de ani. „Chiar dacă a ars pe dinăuntru ori i s-a făcut o incizie  inelară completă *, copacul nu moare, iar după ce se vindecă, el continuă să crească“, declară specialistul în fiziologie vegetală D. A. Hearne. El adaugă: „Copacul e renumit pentru vitalitatea lui: dacă nu e distrus complet, el continuă să crească de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic“. Luptând să supravieţuiască, un baobab ce fusese pus într-o ladă de lemn pentru a fi expediat în altă ţară şi-a extins rădăcinile prin crăpăturile scândurilor până a ajuns în solul de dedesubtul lăzii!

Indiferent unde cresc, în albiile pline de pietre ale unor pâraie, pe pante stâncoase ori pe câmpii cu sol nisipos, baobabii se înalţă, de obicei, deasupra celorlalţi arbori. În podişul Kimberley, unii baobabi măsoară peste 25 m în înălţime şi au o circumferinţă de tot cam atâta.

Care să fie secretul acestei circumferinţe uluitoare? Apa! Lemnul baobabului este ca un burete: moale, fibros, putând acumula o cantitate uriaşă de lichid. În timpul ploilor musonice, trunchiul unui baobab se umflă văzând cu ochii! Însă în sezonul uscat, arborele revine încetul cu încetul la dimensiunile lui iniţiale.

Pe parcursul lunilor aspre de iarnă, foioasele supravieţuiesc renunţând la frunze. Baobabul însă îşi pierde frunzele în lungul sezon uscat. Când acest sezon se apropie de sfârşit, copacul înfloreşte şi înfrunzeşte. Deoarece anunţă sosirea sezonului ploios într-un mod atât de vizibil, localnicii numesc uneori baobabul şi planta-calendar.

Florile se deschid seara şi nu ţin decât câteva ore, iar după răsăritul soarelui încep deja să se ofilească. Păstăile se transformă apoi în nuci uriaşe, asemănătoare tigvelor. Când cad, ele se sparg împrăştiind pe jos seminţele.

Arborele vieţii

Pentru aborigenii din podişul Kimberley, seminţele, frunzele, răşina şi rădăcinile baobabului au fost vreme îndelungată o importantă sursă de hrană. Seminţele proaspete au pulpa albă, moale, cu gust plăcut. Când era secetă, aborigenii mestecau bucăţi de lemn fibros şi rădăcini, deoarece ele conţin apa atât de necesară supravieţuirii. În timpul sezoanelor cu precipitaţii abundente, localnicii găseau uneori apă în scorburile copacilor şi la baza ramurilor.

În 1856, când membrii expediţiei lui Augustus Gregory s-au îmbolnăvit de scorbut în podişul Kimberley, ei au fiert miez de nucă de baobab obţinând „un delicios gem“. Pulpa fructului, bogată în vitamina C, i-a pus imediat pe picioare.

Ferestre spre trecut

În trecut, baobabii au fost utili aborigenilor şi europenilor deopotrivă, fiind folosiţi ca „aviziere“. În 1820, vasul Mermaid, aflat în inspecţie, a acostat pe coasta Kimberley pentru unele reparaţii. Respectând instrucţiunile amiralităţii de a lăsa unele indicii clare că debarcaseră acolo, căpitanul Phillip Parker King a gravat pe trunchiul unui baobab mare inscripţia: „HMC Mermaid 1820“.

 Pe atunci, Arborele Mermaid, cum a fost numit ulterior, avea o circumferinţă de aproape 9 m. În prezent, are o circumferinţă de peste 12 m. Deşi nu se mai vede atât de bine, inscripţia aminteşte încă de acei primi exploratori. Pe unii baobabi seculari, mesajele adânc gravate au rămas vizibile, putând fi citite de turişti veniţi din lumea întreagă.

Când în podişul Kimberley au sosit colonizatorii europeni, uriaşii baobabi au devenit puncte de reper, locuri de întâlnire şi locuri de popas în această regiune necunoscută lor. Crescătorii nomazi de animale îşi lăsau turmele să se odihnească sub baobabi ce purtau inscripţionate nume care mai de care mai interesante: Oriental Hotel, Club Hotel sau Royal Hotel.

În 1886, aborigenii ostili i-au furat barca colonizatorului german August Lucanus. Pentru a ajunge în oraşul Wyndham, el şi tovarăşii lui au fost nevoiţi să facă o călătorie epuizantă de 100 km, străbătând cursuri de apă pline de crocodili. Ei ştiau însă din jurnalul unui explorator că „acesta ascunsese, în apropiere de Pitt Springs, câteva unelte de tâmplărie sub un baobab uriaş, pe care îşi gravase iniţialele“, cum avea să scrie ulterior germanul. Deşi pare incredibil, ei au găsit şi arborele, şi uneltele! Cu ajutorul lor „au tăiat un baobab mare şi frumos“, iar în cinci zile şi-au construit o canoe cu care au reuşit să ajungă acasă în siguranţă.

Doi dintre cei mai cunoscuţi baobabi sunt Arborele-Închisoare Derby şi Arborele-Închisoare Wyndham, purtând numele unor oraşe din apropiere. Se zice că fiecare dintre aceşti uriaşi scorburoşi puteau adăposti mai mulţi oameni şi de aceea au fost folosiţi în secolul al XIX-lea ca închisori. Unii istorici de azi însă se îndoiesc că aşa ar fi stat lucrurile. Cu toate acestea, arborii sunt într-adevăr impresionanţi şi constituie un punct de atracţie pentru turişti.

Arta şi baobabul

Era o vreme când oamenii gravau imagini şi mesaje pe trunchiurile baobabilor. În prezent însă, artizanii din outback-ul australian cruţă arborii şi îşi dezvăluie talentul pe nucile în formă de ou ale baobabului. Nucile măsoară până la 25 cm în lungime şi 15 cm în diametru.

După ce alege o nucă potrivită, artistul ia un briceag şi gravează pe coaja maronie modele complicate, înfăţişând în general animale autohtone, scene de vânătoare şi feţe sau siluete umane. Aceste obiecte de artă sunt căutate, în general, de colecţionari. Nucile ajung şi în posesia turiştilor, dar şi pe rafturile bazarurilor cu suveniruri.

E adevărat, baobabul nu este înalt ca un sequoia, nici falnic ca un stejar şi nici nu oferă un spectacol de culori ca arţarul toamna. Totuşi, în felul său unic, acest arbore rezistent şi puternic nu numai că este preţuit mult de aborigenii din outback-ul australian, dar îl şi onorează pe Creator. Privindu-l ne-am putea gândi că Cel ce l-a creat are simţul umorului.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Copacul înfloreşte seara, iar în câteva ore florile se ofilesc

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Nucă de baobab pe care e gravată imaginea unei şopârle-gulerate